Cum e în Kenya?

în %s Locuri

1. Cursul valutar și ieșitul în oraș

O bună aproximare a cursului valutar din Kenya este de 4 lei pentru 100 KES. Scoți de la ATM direct de pe cardul românesc, îți vine instant SMS cu cu suma în echivalent lei, nicio problemă.

Prețuri indicative: un cartuș de țigări (Marlboro, Dunhill, Kent) – între 50-60 lei. Apa 2 litri – între 1.5-3lei. Cola 1,5 litri – 4 lei.

Cât despre transport – prima opțiune ar fi să iei taxiul chiar din resort – 1000 de șilingi kenieni (cu simbolul KES, numiți de mine pe parcursul  excursiei și în continuarea acestui articol Kiși). De banii ăștia taximetristul te duce până în centru, la market, și te așteaptă până termini. Se oprește pe drum dacă vrei (de exemplu la bancomat, să scoși niște bani). Care este chiar lângă un centru comercial (acuma nu vă gândiți la un mall, așa, ca o piața mai mare de la noi cu toate prostiile posibile). Sau 500 de kiși după ce te prinzi cam cum merge treaba.

La ei, metoda de transport tradițională este reprezentată de matatu – un fel de Damas-uri de la noi, în care încape uimitor de multă lume pentru cât de mici sunt. Poza via Google Images:

Așa că într-o zi am zis că luăm un matatu până la market – stația era chiar în fața resortului. Ne-am suit, s-a tot umplut gradual până în centru (mereu ziceam că gata, e full, și tot mai intrau diverși). Cînd am ajuns la destinație, ne-au zis că ne costă 200 de kiși excursia – și eram ok, chiar mult mai ieftin decât taxiul, totuși. Dar ne-a mâncat în fund să întrebăm o barmaniță cât costă de fapt cursa – 20 de KES. Ei, a râs nițel de noi, dar tot a fost bine.

La întoarcere am luat-o pe jos – 2-3 kilometri până la resort. Ne-au agățat doi băieți care ne-au povestit de toate până acasă, unde le-am cumpărat orez și ulei pentru familie. Povești frumoase, ne-au înmuiat oarecum. Oricum, amândoi erau cam fumați. Ăștia sunt:

Și ne-am oprit la toate magazinele din drum; nu că am fi vrut neapărat, dar veneau proprietarii înaintea noastră și ne salutau și ne povesteau și – ”Just too look, looking is free”. Și evident, celebra poveste deja cu ”no business”.

 

2. Beach boys, beach boys

Un (oarecare) dezavantaj al statului  pe plajă și nu la piscinele din resort sunt așa-numiții beach-boys. Care vând cam orice, și care îți vor banii. Nu m-am simțit în viața mea mai mult ca un portofel umblător așa cum m-am simțit în Kenya. Sunt simpatici, sunt prietenoși, sunt mulți. Îți spun povești, îți spun toată viața, îți spun câți copii au. Vorbesc engleză, franceză, germană, italiană și rusă. Și îți vor banii.

Ce vând?

Sculpturi. Tablouri. Țesături. Brelocuri în formă de animale cu numele tău pe ele. Safari. Plimbări cu barca. Iarbă (Zanzibar grass). Piei de animale. Cuțite. Sulițe și scut. Plimbări cu cămila. Scoici. Mărgele, brățări. Orice. Toate hand-made, toate originale, toate făcute de un frate/bunic/văr care sculptează/pictează/țese. Dar de fapt cam toate făcute în niște fabrici mari din Mombasa, de unde vin către ei. Pentru că toți au cam aceleași lucruri. Da, sunt handmade. Dar într-un mediu organizat.

O altă chestie interesantă: magazinele de pe lângă hoteluri sunt întreținute de beach boys care sunt autorizați de către hotel, iar cei din serviciul de pază îi cunosc foarte bine. Adică chiar dacă par că sunt niște băieți în corturi improvizate, sunt de fapt verificați și para-verificați. Și dacă cumperi în primele zile ceva din shop-urile respective, ca să te cunoască și să îți povestească toți (am stat cam o oră și ceva cu ei), nu te mai hăituiesc în zilele următoare. Te-au văzut, te salută (”Hello Romania!”) dar te cam lasă în pace.

3. Negocierea în Kenya

Totul se negociază. TOTUL. Oricum, sfatul meu este să porniți de la un maxim 25% din cât vă cer ei. Și e foarte interesant procesul – prețurile nu se comunică oral, se scriu. Pe hârtie, pe nisip, pe orice. Nu se pretează la a-ți spune cât costă. Nu. Vânzătorul îți lansează un preț astronomic, în scris. Tu izbucnești în râs și îi scrii prețul tău – 10% din cât a cerut el. Se schimbă la față, îți povestește de cei cinci copii, bla bla bla. Dacă te ții tare pe poziții, ieși cam la 20-25%.

Desigur, noi am fost oarecum în afara sezonului (sfârșit de mai – început de iunie) si lucrurile sunt un pic diferite.

Ca exemplu, erau doar 4-5 resorturi deschise în tot Diani Beach (din 30 și ceva), iar la noi erau cam 120 de oaspeți versus 600 cât sunt în mod normal.

Așadar ”no business” pentru beach boys, ceea ce înseamnă că și prețurile puteau fi scăzute corespunzător. Ca să nu mai zic că într-un fel negociază un român față de un germen sau un englez.

 

4. Pole, pole

În Kenya, expresia de bază este ”pole, pole”. Cu traducerea în engleză ”slowly, slowly”. Adică, cum ar veni în dulcele grai românesc, ”cătinel, cătinel”. Timpul are cu totul altă dimensiune, altă importanță. Nu ne grăbim, nu avem de ce. Stăm și vorbim, și vorbim, și mia vorbim un pic. Facem o baie. Bem o cafea (excelent latte-ul din cafea kenyana. Pișoarcă cafeaua gratuită, la filtru). Fumăm o țigară. Mai facem o baie. Mai vindem ceva. Mai cumpărăm. Ne plimbăm un pic. Jucăm niște volei/fotbal/polo. Mai ne ducem cu barca în larg. Pole, pole.

 

5. Etc.

Băieții din tribul masai (teoretic). Oricum, băieți care chiar trăiau ”in the bush” – nu ca cei din pozele de mai sus, care doar erau îmbrăcați oarecum asemănător, sperând la mai multe vânzări.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*

Mergi la Sus